duminică, 29 iulie 2012

Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.
Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?
Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.
L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?
Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).
Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

miercuri, 11 iulie 2012

Limbajul iubirii

Suntem atât de mici şi totuşi atât de minunaţi în acest univers. Ne dăm atâta importanţă şi căutăm mereu ceva care să ne ducă mai sus, uitând să ne întrebăm ce căutăm de fapt?

Am ajuns să ne înstrăinăm unii de alţii, crezând că suntem separaţi, că e inutil să ne pese de celălalt sau că celălalat nu are cum să fie afectat de acţiunile noastre. Ne-am construit ziduri în jurul fiinţei noastre şi nu lăsăm să se apropie decât pe cine consideră mintea noastră că merită.


Nu deschidem fereastra acestei cetăţi şi nici măcar nu ne gândim oare cum ar fi… cum ar fi dacă am evada din propriul ego pe care l-am construit şi întărit cu atâta perseverenţă în timp?

Cum ar fi dacă ne-am hotărî să renunţăm la tot ce am crezut că reprezintă propriul adevăr?

Cum ar fi dacă ne-am da drumul şi am răspunde cu iubire la prostie sau ignoranţă?

Cum ar fi dacă în loc să aşteptăm să primim de la ceilalţi am fi noi cei care dăruim? 

Cum ar fi dacă nu am mai avea aşteptări ca celălalt să se comporte într-un anumit fel? 

Şi cum ar fi dacă ne-am privi mai des în ochi, dacă ne-am îngădui să ne simţim unul pe celălalt?

A venit vremea să apelăm la un limbaj universal şi anume limbajul iubirii. 

Uită-te în jur cu inima şi observă că zâmbetul, îmbrăţişarea nu ţin cont de rasă sau de alte criterii, aşa cum ploaia nu ţine cont de ceea ce atinge în căderea ei.

Când zâmbeşti nu mai contează nici trecutul nici viitorul, nici ce a fost şi nici ce ar putea să fie.

Când îmbrăţişezi, două inimi se ating la nivelul cel mai profund. Nu mai e nevoie de cuvinte.

Când vorbeşti limbajul iubirii îţi dai seama cât de preţios este acest dar numit Viaţă şi cât de norocos eşti că îl trăieşti aici şi acum.

Aminteşte-ţi cine eşti, dă la o parte perdeaua de frică şi ieşi din zidurile reci şi întunecoase pe care ţi le-ai construit în jurul a ceea ce eşti tu cu adevărat.
Numai prin limbajul iubirii vom reuşi să construim ceva cu adevărat valoros, pentru că adevărata valoare e dată întotdeauna din iubire.
Ce poate fi mai valoros decât viaţa? Din ego sau ură nu se naşte nicio formă de viaţă şi nici valoare. În limbajul iubirii colaborezi cu ceilalţi, nu concurezi. În limbajul iubirii laşi lucrurile să curgă, nu le forţezi să se întâmple.
În limbajul iubirii te deschizi şi îţi asumi riscuri, nu te ascunzi în cochilia interioară. În acest limbaj nu arăţi cu degetul spre celălalt pentru că ştii că celelalte patru sunt îndreptate înspre tine.

 În limbajul iubirii arătăm mai mult prin fapte şi vorbim mai puţin, doar atunci când avem ceva de spus şi nu doar ca să spunem ceva.

Doar folosind acest limbaj înţelegem cine suntem şi ce avem de făcut pe această planetă pe care o vizităm încă o perioadă, câţiva ani, luni sau poate zile.


Trăieşte fiecare bătaie a inimii tale, pentru că nu ştii niciodată când va fi ultima. Trăieşte-o la unison cu celelalte inimi, altfel ce farmec ar avea viaţa? Căci inima nu cunoaşte decât o singură formă de comunicare- limbajul iubirii. Priveşte! 





Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro

miercuri, 4 iulie 2012

Avem TIMP! Don't Worry, Be Happy!

"… Hai ca ma grabesc. N-am timp sa zambesc astazi, daramite sa mai fiu si fericit?

Ce?! Asta e cea mai frumoasa zi de primavara? Hai, dom'le, lasa-ma cu prostiile! Nu vezi ca am treaba, ca ma grabesc! Nu am timp. Trebuie sa ajung la munca, sa fac rapoarte, sa le dau mai departe, sa ma plimb in sedinte. Cum adica, sa ma bucur? Pai, cum? Sa ma bucur asa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de asa ceva." Recunosteti macar in parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel putin o data, personajul principal al unei asemenea povesti?  

"N-am timp!"
este, de departe, slagarul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem.
N-avem timp de zambit sau de sperat, n-avem timp de cladit caractere sau definitivat personalitati, n-avem timp sa fim curajosi, n-avem timp sa ne stapanim propria viata. Avem timp doar cat sa ne plangem ca n-avem timp.

 
Traim pe fuga, iubim pe fuga
, nu ajungem bine intr-un loc si deja ne gandim la cum arata urmatorul.
Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte.  Unde e rabdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?