La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii
Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un
munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea
într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani
şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să
fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din
virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide
calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa
întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră,
ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea)
este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava
lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă
şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de
un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu
9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea
naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o
păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul
trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei,
într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a
devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le
arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă,
ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti -
inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă
venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29),
faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor
al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi
pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile
făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin,
nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El
era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători"
(Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt,
văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci
ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea
şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale
cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul),
de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este
"lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume"
(Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt
incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să
îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului,
aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt,
după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o
clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în
Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea
slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a
strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale,
şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va
face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi
au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi
lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul
îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se
confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină"
(Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii,
care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a
murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus
într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în
lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim,
adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii
dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce
zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici;
dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si
unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţă prea
omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii,
Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt
pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu
umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor,
mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am
bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi,
la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul
şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite,
participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl
"vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi
cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de
tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în
întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi
"închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii,
care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia
mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci
nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară
cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur,
redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi,
coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce
văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a
îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru
trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte
chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul
arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot
omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv
sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări,
care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
De Schimbarea la fata in masivul Ceahlau isi face aparitia in fiecare an Piramida umbrelor. Mai multe detalii gasiti in articolul de mai jos:
http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/forum/topics/fenomen-bizar-n-ceahl-u?xg_source=activity
Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu