În cele din urmă întreaga realitate a vieţii noastre se tensionează, criza, sub orice aspect ar veni, se intensifică, totul pare să se prăbuşească fără nici un motiv, căutările noastre rămân fără nici un rezultat. De ce?
Pentru că Iubirea, Compasiunea şi Prezenţa nu pot vei din minte, nu pot fi obiectul unui proiect, al unui plan prin care “ajungem acolo”. Iubirea este o stare de articulare a realităţii. Iubirea nu este o atitudine, ci o stare de conştiinţă. O atitudine poate veni din minte, dar o stare de conştiinţă scapă oricărui control mental. Iubirea poate fi doar simţită, şi aceasta nu este o metaforă. Cuvintele, care sunt prelungiri ale minţii, nu pot cuprinde simţirea. De-a lungul istoriei noastre de îngeri care îşi asumă starea de încarnare, am folosit cuvântul “iubire” pentru a rosti stări parţiale ale acesteia. Toate rolurile cu care ne-am indentificat au purtat cu ele un anumit nivel al iubirii. Dar Iubirea despre care vorbesc aici nu se referă niciodată la rolurile pe care le jucăm faţă de alţii, nici faţă de corpul, energiile, emoţiile sau gândurile noastre, Iubirea despre care vorbesc este starea care, în deplină conştienţă a tuturor acestor niveluri, ne conectează cu fiinţa noastră profundă, cu spaţiul interior în care toate acestea devin una, fără ca, vreo clipă, să ne pierdem sentimentul unei inefabile identităţi. Ştim că suntem noi înşine, fără ca acest “noi” să poarte vreun nume, căci orice nume ar însemna o încremenire a curgerii, o solidificare a acesteia. Este starea lui “Eu Sunt”, pur şi simplu, ceea ce sunt, oricum ar fi aceasta. Este starea de Prezenţă totală, conştientă, atentă, starea non-temporală a Fiinţei.
Ştiu bine că pentru cineva care nu a trăit niciodată o asemenea stare, acestea rămân doar cuvinte, metafore şi subiect al unei căutări, fie ea şi interioare. Şi aici ne aflăm în faţa unui paradox. Căutând ceva, pierdem exact starea de Prezenţă, căci căutarea presupune o acţiune, un demers, un proiect. Iar proiectele se desfăşoară “de-aici până acolo” şi sunt întotdeauna coordonate de ego, avându-şi izvorul în spaţiul mental. Starea de Prezenţă este starea de Iubire completă şi presupune expansiunea dincolo de spaţiul minţii într-un fel de echilibristică subtilă a momentului Acum, în care timpul se dizolvă. Iar pentru accesarea acestui spaţiu interior este nevoie de renunţarea la orice căutare, într-o recunoaştere subită a realităţii momentului.
Trăirea unor asemenea momente de Prezenţă, în care trăirea Iubirii devine posibilă, acesta este obiectul Călătoriei Inimii. Nu mă refer la paginile acestui site, ci la experienţele directe din workshop-urile noastre. Am hotărât să abordez din nou acest subiect pentru că în ultima noastră Călătorie a Inimii care s-a desfăşurat la Bucureşti în weekend-ul trecut am trăit cu toţii o clipă magistrală, care merită relatată. Dar înainte de aceasta este nevoie de o punere în context a acestei clipe, pentru aceia care nu au participat niciodată la vreuna dintre etapele Călătoriei Inimii.
Dacă mai adăugăm la tabloul acestui context şi momentul astrologic special prin care trecem, al unei cascade de evenimente care potenţează procesele de transformare, atunci puteţi avea o idee despre forţa trăirilor pe care noi şi exploratorii conştiinţei care au participat la ultimele noastre întâlniri, le-au experimentat.
Şi acum mă întorc din nou la Prezenţă şi la capacitatea noastră de a intra în mod conştient în această stare. În timpul workshop-ului care s-a petrecut la Oradea, pe 11 iunie, atunci când a fost vârful acestei perioade excepţionale, am fost martorul unor transformări de excepţie. Energia momentului a fost uriaşă iar evenimentele la care am participat acolo nu le voi uita prea uşor. Unul dintre detaliile pe care le voi păstra pentru totdeauna în memoria mea va fi acela al unei împărtăşiri a experienţei, în care membrii cercului – mai întâi unul şi apoi din ce în ce mai mulţi – încercau să rostească în cuvinte miracolul trăirii pe care o avuseseră. Şi nu este vorba despre trăirea din starea holotropică, atunci când respiri accelerat, ci despre trăirea rolului de “însoţitor” al celui care călătoreşte în conştiinţă. Aceia dintre voi care aţi participat la vreo Călătorie a Inimii, ştiţi la ce anume mă refer. La “privirea Îngerului”, aşa cum o numim noi, la starea de compasiune totală faţă de cel aflat în experienţa de conştiinţă. Este un alt cuvânt pentru Iubirea aceea despre care scriam mai sus.
Este experienţa Prezenţei şi a Compasiunii. Sau experienţa Îngerului însoţitor. Este o experienţă la fel de transformatoare ca aceea a călătoriei în conştiinţă, căci experimentăm adevărata Iubire. Acea iubire care nu judecă. Acea Iubire care nu cere nimic în loc, acea Iubire care NU ESTE MILĂ, ci doar deplin respect pentru experienţa celuilalt, orice ar experimenta el. Îngerul ştie perfect că toate dramele sunt ale aspectelor noastre, ale rolurilor pe care le jucăm în încarnare, căci Îngerul poate privi de la nivelul Sufletului. El percepe intrinsec iluzia, maya în care se află călătorul, felul în care trăieşte diferitele realităţi interioare, dar percepe în acelaşi timp splendida frumuseţe şi perfecţiune a Sufletului călătorului. Aceasta o experienţă care ne schimbă pentru totdeauna, căci spulberă ceea ce credem despre iubire, făcând loc Iubirii.
Un miracol.
O săptămână mai târziu, Bucureşti, Călătoria Inimii. Energia este enormă. Experienţele de conştiinţă extinsă sunt de o intensitate şi o acuateţe cum rareori am văzut. Revelaţiile se ţin lanţ. În ultima zi a Călătoriei, după respiraţia holotropică din ziua precedentă, pur şi simplu grupul pare altul, feţele sunt altele, iluminate de o splendidă strălucire interioară. Întrăm în exerciţiile de Respiraţia Inimii ca zburare deasupra norilor. Barajele au fost rupte, fluxurile imense ale Conştiinţei se revarsă prin fiecare dintre noi în moduri indescriptibile. Nu mai este loc de cuvinte atunci când realitatea se conjugă cu verbul A SIMŢI. Prin fiecare dintre noi, marea realitate a Conştiinţei se revarsă în spaţiul acestei săli ce pare cuprinsă de o stranie sacralitate. Este sacralitatea stării de Prezenţă în care se face simţită mai întâi compasiunea pentru noi înşine, iubirea totală a Îngerului pentru propriul său aspect uman, înţelegerea totală pentru experienţa încarnării pe care noi înşine am ales-o, apoi compasiunea totală pentru noi toţi, cei care ne regăsim scufundaţi împreună în trăire. Fiecare dintre noi se transformă într-un izvor uluitor de energie sacră prin care dimensiunea noastră spirituală se revarsă în realitatea imediată a sălii. Apoi Respiraţia Inimii se termină şi rămânem un timp în tăcere şi simţirea acestei stări transcendente pentru ca în cele din urmă să intrăm în partea finală a Călătoriei Inimii. Este o călătorie în centrul inimii, în adâncurile sale, în vastele spaţii interioare. Energia Respiraţiei Inimii este încă prezentă. Călătorii sunt culcaţi, respirând lung, lent, atent, cuvintele Elenei sunt râuri catifelate care coboară în spirale largi către spaţiile lăuntrice, toba shamanică pe care o am în braţe pare să găsească singură ritmurile interioare ale fiinţei colective în care ne-am transformat, fiecare sunet este o treaptă coborâtă în adâncurile fiinţei. Prezenţa, atunci când este trăită într-un cerc sacru, în comuniune cu ceilalţi, este o stare copleşitoare. Există un moment de pendulare a Conştiinţei, un moment în care ultimele bariere ale fricii se prăbuşesc, dincolo de care se află splendoarea. Şi iată momentul în care miracolul se produce din nou, un moment în care lacrimile curg pe obraji, în care bucuria, recunoştinţa pentru ceea ce suntem cu adevărat, minunăţia Fiinţei se revelează într-o clipă fără sfârşit, sunt cu ochii închişi şi nici măcar nu îndrăznesc să-i întredeschid pentru a nu spulbera trăirea aceasta, cea mai puternică dintre toate pe care le-am trăit vreodată într-o Călătorie a Inimii. O clipă indescriptibilă, în care cu toţi suntem Îngeri, în care toate porţile percepţiei sunt deschise, în care suntem perfect conştienţi de tot ceea ce suntem, în care suntem împreună cu alţii într-o stare în care nimic nu lipseşte, o clipă a perfecţiunii şi a completitudinii absolute. Simt marea vârtejul marii bucurii, simt lacrimile şi râsul care gâlgâie în jerbe arzătoare împrejurul meu. Toba mea cântă singură.
Ce rămâne de făcut? Nimic, dragi preteni ai Călătoriei Inimii, decât să aducem în viaţa noastră de fiecare zi această dimensiune a propriei noastre Fiinţe. Să nu lăsăm porţile percepţiei să se închidă din nou în spatele gratiilor minţii. Iar atunci când suntem tentaţi să recădem în capcana judecăţii de sine şi a judecăţii faţă de ceilalţi, atunci când suntem tentaţi să ne pierdem superba conştienţă a Sufletului, doar să respirăm adânc, lung, rar, conştient, şi să ne reconectăm cu acea stare de graţie a Prezenţei şi Compasiunii. Să ne amintim că Iubirea nu există decât în absenţa oricărei judecăţi, că a iubi pe cineva cu adevărat nu înseamnă a încerca să-l schimbăm ci a respecta profund alegerile sale, oricare ar fi acestea. Privirea Îngerului se află la dispoziţia noastră, în orice clipă a vieţii. Este o chestiune de alegere şi de Conştienţă."
Horia Ţurcanu
http://www.calatoriainimii.net/category/calatoria-inimii/
Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu