Iată-mă
din nou în Ouranopolis – “Oraşul Cerului” cu o noapte înaintea îmbarcării la
Athos. Anul trecut aceeaşi noapte plină de nelinişti şi vise lucide mă
despărţea de ceea ce urma să fie o lună şi jumătate de căutări şi pelegrinări
la Sfântul Munte, “patria celestă” a atâtori monahi căutători de isihie şi mântuire sufletească. Atunci păşeam în total necunoscut, anul
acesta deşi în parte îmi este familiar Muntele, ştiu că sub har – deşi încerci un soi de senzaţie de intimitate greu de evocat (“Dumnezeu
este mai aproape de noi decât propria venă jugulară” ), oricât te-ai pregăti şi
planifica nu poţi trăi decât ‘în-surprins’
şi experiind o stare perpetuă de nou, de înnoire. Senzaţia de cufundare
într-un izvor mereu proaspăt; căci acesta e şocul iniţiatic pe care îl resimţi
când păşeşti pentru prima dată la Sfântul Munte – experienţa nemediată a
Duhului Sfânt, pe care – dacă civilizaţia n-a reuşit să facă din tine un tip
grobian şi insensibil – o percepi ca pe o adiere ce-ţi mângâie deopotrivă
obrazul şi fiinţa ta adâncă; înţelegi acum de ce i se mai spune si Mângâietorul. Şi dacă mânâgie, de ce
‘şoc iniţiatic’?! Pentru că iţi revelează brusc un nivel existenţial faţă de
care … dormeai. Te mută pe altă frecvenţă şi te deschide ontologic. Are un
‘vibe’ cu totul aparte! Remarci cum ţi se schimbă paradigma, cum pe nesimţite
vechiul pământ îţi alunecă de sub picioare. N-aş zice că te trezeşti instantaneu – deşi unora li s-o fi întâmplat – dar că simţi o anume adiere, un suflu tainic, şi
începi să îţi dai seama că dormi, că visezi. Şi trezirea o conştientizezi şi începi să ţi-o explici apoi treptat în
decursul câtorva zile. Asta-i, ai păşit într-un “nou-tărâm”, expect to
unexpectable!
O
lună şi jumătate în faţă de revederi de
locuri şi peisaje absolut mirobolante, de suflete ce mi-au devenit dragi prin
bunătatea şi ospitalitatea cu care m-au primit şi prin căutările spirituale pe
care le împărtăşim – şi de care mi-a fost atât de dor, dar şi de aventură şi de
necunoscut! Tot atât am stat şi prima dată. De fapt a “cronometra” (precis)
timpul aici e un fel de a zice, căci ca şi în cazul “spaţiului” se petrece
aceeaşi conversie de la fizic la metafizic, aceeaşi trans-mutare: Sfântul
Munte, prin harul cu care este
investit, trece dimensiunile spaţio-temporale sub alte legi şi alt prag de conştiinţă. (Realitatate utopică-ucronică).
În
sfârşit 7 dimineaţa, ne îmbarcăm pe Aghia Ana. Vasul spintecă apele de cleştar
ale Egeei, pescăruşi ce se hrănesc din zbor din mâinile ce ţin întinse peste
balustrade biscuiţi ori bucăţele de pâine. Atmosferă pestriţă: turişti,
pelerini, călugări, câţiva muncitori adunaţi laolaltă. În faţă zvelt,
maiestuos, ridicându-se direct din mare până la 2000 de metri, vârful Athon!...
Cine ajunge până acolo poate trăi şi
pătrunde în chip privilegiat, liniştea
duhului; acolo chiar te simţi ca în
cer, dar s-ar putea să nu fi pregătit pentru asta…
Uite
şi primele arsanale ce vestesc mânăstirile cuibărite printre steiurile dogorite
de soare. Adevărate cetăţi, cu ziduri înalte de apărare şi porţi ferecate în
ghinturi metalice – pe vremuri asediate de piraţi şi invazii păgâne –
adăpostind şi azi altfel de bogăţii:
moaşte de sfinţi, icoane făcătoare de minuni, vaste biblioteci cu vechi
manuscrise, dar mai ales sufletele rugătoare ale monahilor.
Vasul
a început să acosteze în dreptul faimoaselor mânăstiri, lume care urcă şi
coboară. Mânăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusikonul cum mai este cunoscută cu
turlele sale verzi – unde la slujbe se cântă nu după stilul psaltic bizantin,
ci după felul slav, la fel ca în biserica rusă. Îmi amintesc cum Radu,
tovarăşul meu de anul trecut, a fost profund impresionat de acest stil de
cântări, mult mai cald şi mai emoţional decât cel folosit îndeobşte în Athos!
În parenteză fie spus, multă vreme i-am înţepat egou-ul spunându-i că în
realitate a fost impresionat de repetarea frecventă a numelui său, “Radost” în
rusă însemnând “bucurie”; “Bucură-te!” fiind cuvântul care se repetă cel mai
des când se citeşte un acatist.
Tot
aici sunt însă şi moara şi chilia unde s-a vieţuit Sfântul Siluan Athonitul,
considerat de multă lume ultimul mare sfânt de la Athos! Un lucru pot mărturisi
cu mâna pe inimă: o singură dată am mai trăit ceva asemănător – deşi unora s-ar
putea să nu le placă comparaţia - la un alt Munte Sfânt, de data aceasta în
India, la Arunchala; locul unde a vieţuit Ramana Maharishi: îmi amintesc cum,
ajuns acolo, dintr-o dată mi s-au stins toate grijile şi frământările, cum o
mare pace s-a aşternut peste fiinţa mea. Tot aşa şi aici. O prezenţă liniştită,
ce parcă îşi extindea pacea până la capătul universului. Nimic spectaculos,
nimic cu iz “extatic”, doar linişte sufletească fără margini şi o senzaţie de
simplitate; ştiu că mi-a venit să exclam la un moment întocmai ca unul din
apostoli odinioară: - Haide să ridicăm trei colibe aici! Şi pariez că tovarăşul
meu de drum nu s-ar fi arătat cu nimic mirat, căci şi el era cuprins şi-şi
odihnea fiinţa în aceeaşi “eternă pace”.
