La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii
Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un
munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea
într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani
şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să
fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din
virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide
calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa
întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră,
ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea)
este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava
lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă
şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de
un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu
9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea
naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o
păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul
trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei,
într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a
devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le
arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă,
ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti -
inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă
venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29),
faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor
al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi
pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile
făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
