Cand nu stii ce sa faci ... !

Cand nu stii ce sa faci, asteapta. Cu cat vei forta mai mult lucrurile, cu atat mai greu iti va fi sa-ti auzi inima, sa ai claritate si sa faci alegeri in acord cu cine esti si iti doresti cu adevarat.

Respira si asteapta "sa cada zapada de pe frunza".

Intr-o carte scrisa de John Welwood am citit despre un profesor care i-a ajutat pe elevii sai sa inteleaga valoarea detasarii, dand exemplul unei frunze pline de zapada. Ati vazut vreo frunza incordandu-se, facand un efort sa dea jos zapada de pe ea? Probabil dac-ar face-o, ar risca sa se rupa. In schimb, frunza asteapta, cuminte, sa alunece zapada de pe ea.






In acelasi mod, cand suntem intr-o situatie tensionata, cand nu stim ce alegere sa facem, cand asteptam sau ne dorim sa se intample ceva, e foarte important sa ne concentram asupra momentului prezent, sa ne asezam la marginea "problemei", sa ne rezemam de ea si sa privim cu atentie imaginea de ansamblu. Solutia, calea de urmat sau alegerea potrivita va rasari cu siguranta, exact cand ne vom astepta mai putin.

Universul raspunde mereu prin vibratie. Experientele pe care le putem accesa sunt pe acelasi nivel de vibratie cu gandurile si emotiile noastre. Cu cat ne manifestam mai mult din frica, incercand sa impingem lucrurile inainte, punand conditii si inversunandu-ne, cu atat mai mult indepartam solutiile si experientele pe care ni le dorim.

Cu cat suntem mai detasati, rabdatori, cu incredere in fiecare moment si experienta, cu atat mai usor ne va fi sa capatam claritate asupra unei situatii, sa ne auzim inima si sa actionam in conformitate cu ea, acceptand si folosind fiecare provocare ca pe o etapa fireasca de crestere interioara. Caci fiecare experienta ne este utila si vine in viata noastra exact in momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai tarziu.


Sursa: http://www.astrocafe.ro/



Asculta Radio Frecventa Sufletului!

Muzica si emisiuni pentru sufletul tau http://frecventa-sufletului.ro/

Valeriu Gafencu: "Port o dragoste întreagă şi încredere neţărmurită în Părintele Boca"

Scrisoare catre mama si surorile sale

Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde Sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie. Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu.

Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune. În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit. Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu, că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul : “Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Sapte etape in relatia de cuplu

Eşti un manuscris al unei scrisori divine,

Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.

Priveşte în tine;

tot ceea ce vrei să fii

Eşti.

(Rumi)

„Cu cât mai profundă este starea de intimitate pe care o trăieşti împreună cu fiinţa iubită, cu atât îţi creşte deschiderea faţă de oameni şi faţă de lume. Adevărata intimitate este ca o sferă, care devine cu timpul  tot mai mare şi tot mai cuprinzătoare. În mod aparent paradoxal, intimitatea nu este ceva care exclude ori separă.”

Kathlyn şi Gay Hendricks, autorii lucrării The Conscious Heart (Inima conştientă), au identificat, în îndelungata lor experienţă de viaţă şi profesională, şapte astfel de etape, şapte niveluri de aprofundare şi creştere spirituală într-o relaţie de cuplu. Acestea par a fi universale, nu sunt influenţate de factori ca rasă, religie, cultură, nici măcar de faptul că suntem conştienţi de ele sau nu. Reprezintă un model arhetipal de aprofundare şi conştientizare a intimităţii.

Şapte etape în relaţia de cuplu

Etapele prin care trece o relaţie de cuplu se pot compara cu valurile: pe de o parte sunt previzibile, dar pe de altă parte, ele sunt totodată extrem de variabile. În ceea ce ne priveşte, putem învăţa ce atitudine să avem în faţa lor şi astfel să progresăm sau putem să le întoarcem spatele, evitându-le şi bătând pasul pe loc.

1. Începutul. Prima etapă este chiar momentul magic al începutului: revelaţia descoperirii celuilalt, a esenţei sale divine, a potenţialului extraordinar de fericire care există în acea relaţie. Uneori totul începe cu o atracţie erotică foarte mare, alteori este ca o recunoaştere în plan mental, emoţional sau spiritual. Oricum ar apărea însă, ne trezeşte către noi posibilităţi în noi înşine ori în celălalt. Ne simţim iubiţi, acceptaţi şi susţinuţi aşa cum suntem, ne simţim în siguranţă. Este o sărbătoare. E ca şi cum totul în fiinţa noastră se rearanjează şi devine conştient. Este etapa romantică, cea care îi inspiră pe poeţi şi pe muzicieni. Singura problemă este că acest val trece repede şi cei mai mulţi oameni nu ştiu cum să-l menţină ori cum să-l aducă înapoi. Conform statisticilor, durează în medie cam şase luni (de la câteva minute până la un an) şi trece probabil pentru că, în acelaşi timp, sunt scoase la suprafaţă obişnuinţe din subconştient şi apoi…relaţia ne „ia pe sus”.

2. Somnul. Este etapa în care uităm revelaţia pe care am avut-o la început, ca şi cum ar fi apărut o ceaţă care ascunde realitatea. Primele simptome sunt subtile şi pot fi uşor trecute cu vederea. Poate începe atunci când, de exemplu, evităm să spunem ce anume ne dorim noi înşine şi facem doar ceea ce credem noi că i-ar face plăcere celuilalt. Sau poate începe atunci când celălalt face ceva ce nu ne place, iar noi evităm să-i spunem adevărul.

Versiunea fiecăruia asupra realităţii tinde să devină dominantă şi, în această luptă pentru putere, pierdem legătura cu ceea ce este cu adevărat important pentru noi şi cu ceea ce este esenţial în fiinţele noastre. De fapt, în această perioadă ne adâncim într-o stare de transă relaţională, în care repetăm inconştient drame trăite de-a lungul vieţii, începând cu copilăria. De exemplu, dacă în copilărie obişnuiam să ne contractăm la anumite situaţii exterioare, la fel vom face şi ca adult. În această etapă ies la iveală şi obişnuinţe moştenite din familie. Ne surprindem făcând lucruri pe care de fapt nu le dorim şi ne simţim uneori de parcă ne-am privi de undeva dinafară, nerecunoscându-ne. De asemenea, obişnuinţele non-verbale (gesturi, grimase etc.) produc acest „somn” al conştiinţei mai rapid decât cele verbale, ele comunică aprobarea sau dezaprobarea atât de direct, încât trec de bariera raţiunii şi a logicii. Transa se repetă de fiecare dată la fel, amnezia fiind una din trăsăturile acesteia. Obişnuinţele se repetă de fiecare dată, ca şi cum ar fi noi. Suntem surprinşi de fiecare dată de acelaşi lucru, care de fapt se repetă. Suntem chinuiţi de drame pe care, fără să ne dăm seama, le creăm noi înşine. După ce drama se încheie uităm ce anume a provocat-o. Până data viitoare.

90 de zile şi nopţi în Grădina Maicii Domnului – peregrin de Athos, Ovidiu Jumanca

Iată-mă din nou în Ouranopolis – “Oraşul Cerului” cu o noapte înaintea îmbarcării la Athos. Anul trecut aceeaşi noapte plină de nelinişti şi vise lucide mă despărţea de ceea ce urma să fie o lună şi jumătate de căutări şi pelegrinări la Sfântul Munte, “patria celestă” a atâtori monahi căutători de isihie şi mântuire sufletească. Atunci păşeam în total necunoscut, anul acesta deşi în parte îmi este familiar Muntele, ştiu că sub har – deşi încerci un soi de senzaţie de intimitate greu de evocat (“Dumnezeu este mai aproape de noi decât propria venă jugulară” ), oricât te-ai pregăti şi planifica nu poţi trăi decât ‘în-surprins’ şi experiind o stare perpetuă de nou, de înnoire. Senzaţia de cufundare într-un izvor mereu proaspăt; căci acesta e şocul iniţiatic pe care îl resimţi când păşeşti pentru prima dată la Sfântul Munte – experienţa nemediată a Duhului Sfânt, pe care – dacă civilizaţia n-a reuşit să facă din tine un tip grobian şi insensibil – o percepi ca pe o adiere ce-ţi mângâie deopotrivă obrazul şi fiinţa ta adâncă; înţelegi acum de ce i se mai spune si Mângâietorul. Şi dacă mânâgie, de ce ‘şoc iniţiatic’?! Pentru că iţi revelează brusc un nivel existenţial faţă de care … dormeai. Te mută pe altă frecvenţă şi te deschide ontologic. Are un ‘vibe’ cu totul aparte! Remarci cum ţi se schimbă paradigma, cum pe nesimţite vechiul pământ îţi alunecă de sub picioare. N-aş zice că te trezeşti instantaneu – deşi unora li s-o fi întâmplat – dar că simţi o anume adiere, un suflu tainic, şi începi să îţi dai seama că dormi, că visezi. Şi trezirea o conştientizezi şi începi să ţi-o explici apoi treptat în decursul câtorva zile. Asta-i, ai păşit într-un “nou-tărâm”, expect to unexpectable!

O lună şi jumătate  în faţă de revederi de locuri şi peisaje absolut mirobolante, de suflete ce mi-au devenit dragi prin bunătatea şi ospitalitatea cu care m-au primit şi prin căutările spirituale pe care le împărtăşim – şi de care mi-a fost atât de dor, dar şi de aventură şi de necunoscut! Tot atât am stat şi prima dată. De fapt a “cronometra” (precis) timpul aici e un fel de a zice, căci ca şi în cazul “spaţiului” se petrece aceeaşi conversie de la fizic la metafizic, aceeaşi trans-mutare: Sfântul Munte, prin harul cu care este investit, trece dimensiunile spaţio-temporale sub alte legi şi alt prag de conştiinţă. (Realitatate utopică-ucronică).

În sfârşit 7 dimineaţa, ne îmbarcăm pe Aghia Ana. Vasul spintecă apele de cleştar ale Egeei, pescăruşi ce se hrănesc din zbor din mâinile ce ţin întinse peste balustrade biscuiţi ori bucăţele de pâine. Atmosferă pestriţă: turişti, pelerini, călugări, câţiva muncitori adunaţi laolaltă. În faţă zvelt, maiestuos, ridicându-se direct din mare până la 2000 de metri, vârful Athon!... Cine ajunge până acolo poate trăi şi pătrunde în chip privilegiat, liniştea duhului; acolo chiar te simţi ca în cer, dar s-ar putea să nu fi pregătit pentru asta…

Uite şi primele arsanale ce vestesc mânăstirile cuibărite printre steiurile dogorite de soare. Adevărate cetăţi, cu ziduri înalte de apărare şi porţi ferecate în ghinturi metalice – pe vremuri asediate de piraţi şi invazii păgâne – adăpostind şi azi altfel de bogăţii: moaşte de sfinţi, icoane făcătoare de minuni, vaste biblioteci cu vechi manuscrise, dar mai ales sufletele rugătoare ale monahilor.

Vasul a început să acosteze în dreptul faimoaselor mânăstiri, lume care urcă şi coboară. Mânăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusikonul cum mai este cunoscută cu turlele sale verzi – unde la slujbe se cântă nu după stilul psaltic bizantin, ci după felul slav, la fel ca în biserica rusă. Îmi amintesc cum Radu, tovarăşul meu de anul trecut, a fost profund impresionat de acest stil de cântări, mult mai cald şi mai emoţional decât cel folosit îndeobşte în Athos! În parenteză fie spus, multă vreme i-am înţepat egou-ul spunându-i că în realitate a fost impresionat de repetarea frecventă a numelui său, “Radost” în rusă însemnând “bucurie”; “Bucură-te!” fiind cuvântul care se repetă cel mai des când se citeşte un acatist.

Tot aici sunt însă şi moara şi chilia unde s-a vieţuit Sfântul Siluan Athonitul, considerat de multă lume ultimul mare sfânt de la Athos! Un lucru pot mărturisi cu mâna pe inimă: o singură dată am mai trăit ceva asemănător – deşi unora s-ar putea să nu le placă comparaţia - la un alt Munte Sfânt, de data aceasta în India, la Arunchala; locul unde a vieţuit Ramana Maharishi: îmi amintesc cum, ajuns acolo, dintr-o dată mi s-au stins toate grijile şi frământările, cum o mare pace s-a aşternut peste fiinţa mea. Tot aşa şi aici. O prezenţă liniştită, ce parcă îşi extindea pacea până la capătul universului. Nimic spectaculos, nimic cu iz “extatic”, doar linişte sufletească fără margini şi o senzaţie de simplitate; ştiu că mi-a venit să exclam la un moment întocmai ca unul din apostoli odinioară: - Haide să ridicăm trei colibe aici! Şi pariez că tovarăşul meu de drum nu s-ar fi arătat cu nimic mirat, căci şi el era cuprins şi-şi odihnea fiinţa în aceeaşi “eternă pace”. 

Noi ce am fi ales ...!?

De fiecare data aceasta marturisire ma emotioneaza pana la lacrimi si imi aminteste ceea ce conteaza cu adevarat: viata simpla si frumos traita!

Lansarea filmului "TRACII, Istorie ascunsă" pe Nașul TV, vineri, de la ora 22:00

Filmul documentar "TRACII, Istorie ascunsă" va fi lansat vineri, de la ora 22:00, pe Nașul Tv (în reluare sâmbătă de la ora 22:30 sau 23:00 (ora de sâmbătă este incertă) și duminică, de la ora 11:00). 

Vă așteptăm!
http://www.nasul.tv/

Daniel Roxin

A COBORÂT la ORAȘ după 35 DE ANI. Trăiește ca ACUM 200 DE ANI și a aflat abia acum că CEAUȘESCU a murit

O femeie de 84 de ani trăieşte într-un sat din Munţii Orăştiei ca acum 200 de ani. Spune că trei lucruri contează în viaţa ei: Dumnezeu, oile şi pământul.

Ioana Romoșan

Sursa: REMUS SUCIU

123456789

Se numeşte Ioana Romoşan, locuieşte în Târsa, un sat de pe o culme a Munţilor Orăştiei, iar în urmă cu şase ani ne mărturisea că nu înţelege cum pot oamenii să locuiască „unii păstă alţii”, în blocuri, şi nu credea că Ceauşescu a fost împuşcat. În ianuarie 2012 a fost nevoită să coboare la oraş, la spital, din cauza unui infarct. Pe durata internării n-a reuşit să-şi dea seama cum merg lucrurile la oraş, însă a reuşit să-i uimească pe medici.

La 84 de ani, singura sa problemă de sănătate este cea cardiacă: „O fost noapte când am ajuns la Orăştie. N-am văzut nimic. Doctorii s-or mirat că, la anii mei, numa baiu’ ăsta l-am avut, cu inima, în rest, nimic – nimic. Când am plecat era zâuă, da’ tăt n-am văzut mare lucru. Numa’ o nebuneală de maşâni”. Femeia nu mai coborâse în Orăştie şi în niciun alt oraş de mai bine de 35 de ani.

Singură pe culmea munţilor, mama Ioana găteşte cu drag când are musafiri şi se mândreşte cu colecţia de bancnote de pe vremea lui Ceauşescu 
FOTO: REMUS SUCIU

Trei lucruri contează mult în viaţa "Boacăi", aşa cum îi zic puţinii ei săteni: Dumnezeu, oile şi pământul. Spune că Dumnezeu îi dă putere să muncească zi lumină, iar oile şi pământul o ajută să supravieţuiască. Mai nou, într-o cuşcă de lângă intrarea în căsuţa ei de lemn ţine vreo 10 pui de care e tare mândră: „Îs de-ăia americani. Le mai dau drumu’ din cuşcă şi tăt după mine vin. Unii mi să mai urcă pă umăr şi acolo stau”. Vara are destul timp pentru cosit ograda şi pentru îngrijit trei petice de pământ în care şi-a pus porumb, fasole şi cartofi. Oile îi sunt acum plecate mai sus în munte.  Acasă are doar doi berbeci şi câteva mieluşele. În fiecare primăvară îşi completează pensia lunară de 100 de lei cu ce-i mai dau oamenii cărora le dă miei pentru dus la târg. „Nu iau pă un miel trei milioane că doară nu-i vacă. Îmi dau oamenii ăştia cam 300 – 400 de mii (lei vechi)”. Ni se pare puţin, iar femeia pare descumpănită. Trece repede peste subiect adăugând: „Ei, banii... io ş-acuma mai am bani de pă vremea lui Ceauşescu”, după care ne arată câteva bancnote de 10, 25 şi 50 de lei. Vreo 400 de lei „comunişti” în total. „N-am avut pă ce să-i dau. Din pensie-mi mai iau de la magazin câte o litră de uloi, o pită, ori o kilă de făină albă. Restu’…restu vine de la ce-mi dă Dumnezeu aicea. Uite, am nucu ăsta mare şi fain. Da’ io nu poci roade nucile. Le dau la o vecină şi ea-mi dă altceva, ce-oi avea nevoie mai la toamnă”, explică bătrâna.

Femeia ne lămureşte, în sfârşit, de unde i se trage şi porecla. În 2007, în glumă, ne spunea că i se zice „Boaca” pentru că nu se lăsa dominată de unii şi de alţii şi „bocănea din gură”. Acum mărturiseşte că nu-i place deloc numele ăsta: „Of doamne! Bunicu’ meu o fost într-o vară prins cum fura nişte boci (bostani- n.red.). De-atunci lui i s-o spus «Boacă», iar nouă, la tăţ’ ni s-o spus dup-aia «a lu’ Boacă».

Singură, în sălbăticie

Boaca n-a fost niciodată la şcoală. De mică a fost trimisă cu oile, pe munte. A fost căsătorită de două ori. N-a avut noroc. Primul bărbat i s-a prăpădit de tânăr, iar al doilea „era un beţât şi jumătate care o schimbat şepte muieri”. L-a lăsat ea, şi-a vândut câteva oi şi, cu 5.000 de lei, cu vreo 30 de ani în urmă şi-a cumpărat un teren de vreo două hectare, mărginit de fagi şi mesteceni. Un pârâiaş curat ca lacrima îi trece prin faţa căsuţei de lemn pe care i-a ridicat-o un meşter într-o singură săptămână. Alte două căsuţe, un pic mai mici, servesc drept cămară, iar cealaltă e adăpostul de iarnă al mioarelor.

E singură, iar până la cei mai apropiaţi vecini ai ei e de mers aproape un kilometru. „Duminica mă mai duc pi la ei să mai văd să mai aud şi io cum cântă cutia aia (televizorul – n.red.). În rest, îs numa’ p-aici, p-acasă. Am de grijit la mioare, de dat la pui. Plus că acuma-i vară şi, dacă nu-mi cosesc iarba, la iarnă cu ce-mi ţin oile?! Îi tare greu iarna, da’ şi vara. Acuma o săptămnână m-am trezit cu un lup aici, lângă casă. Am ieşit la el cu bâta, da tăt o luat o oaie. Era mare cât un viţeluş, ş-avea o coadă groasă şi-ndoită. Aşe-i la munte! Mai vine şi ursu, toamna. De urs mi-i frică, da de lup nu mi-i”. 

A avut patru copii. Unul dintre ei „însurat pe la Bihor, pe unde-o fi Bihoru’ ăla nu ştiu că n-am fost”, a făcut infarct pe când avea vreo 30 de ani. Ceilalţi trei, un băiat şi două fete, îşi duc deja bătrâneţile prin alte părţi ale judeţului Hunedoara. Au şi ei între 59 şi 64 de ani şi le vine greu să mai urce-n munte, în satul pe care mama lor refuză să-l părăsească. Vorbeşte despre copiii ei în timp ce întoarce de pe-o parte pe alta câte o clătită cu care-şi tot îmbie oaspeţii. De data asta se simte în vocea ei regretul că nepoţii şi copiii îi sunt departe. Au tot rugat-o să se mute la ei, dar de fiecare dată a răspuns hotărâtă: „Cum să plec de-aici?!”.

84 de ani, Ioana Romoşan a trăit fără curent, fără frigider, fără radio, fără televizor, fără maşină de spălat. Singurele zgomote din preajma casei sale sunt foşnetul copacilor, zăngănitul clopotelor şi ciripitul păsărilor. Acum nu mai are nicio şansă să trăiască altfel. Şi nici nu vrea.

Sursa: http://www.evz.ro

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro